Cojoace vechi de zeci de ani, expuse la Muzeul de Artă Populară din Constanța, în cadrul expoziției ”Cojocăritul – meșteșug și artă”
O lume veche, într-o lume nouă, un meșteșug adus la rang de artă însă pe care îl practică tot mai puțini tineri. Vorbim despre cojocărit, o meserie peste care în zona noastră s-a așternut praful. Totuși, în țară, tradiția este dusă mai departe prin centrele încă active din Alba, Bistrița, Brașov, Suceava sau Neamț. La Constanța, Muzeul de Artă Populară din Constanța aduce în prim plan piese reprezentative ale colecției de cojoace și pieptare din patrimoniul instituției, amintindu-ne de această piesă care a devenit un element de identitate comunitară.
Vechi de peste 100 de ani, acest cojoc lung și cu o broderie multicoloră, este cel mai valoros exponat din colecția de cojoace a muzeului constănțean. Lucrate în ateliere rurale sau urbane, aceste piese remarcabile ale portului tradițional provin din zone cu tradiție în practicarea cojocăritului: Ținutul Pădurenilor, Arad, Alba, Sălaj, Bihor, Brașov, Sibiu, Cluj, Maramureș, Bistrița –Năsăud, Caraș-Severin, Bucovina, Vâlcea sau Romanați. Acolo unde creșterea oilor a fost o ocupație importantă, cojocul s-a impus ca o piesă de port frecventă, dar odată cu dezvoltarea meșteșugului a devenit un element de identitate comunitară.
”În ținutul pădurenilor avem aceste piese remarcabile ale portului tradițional și anume pieptareele cu lună, denumirea vine de la aceste semiluni…a familiei și a comunității”, a declarat Cerasela Dobrinescu, muzeograf Muzeul de Artă Populară Constanța.
Apărute inițial din rațiuni practice, cojoacele și pieptarele purtate la marile sărbători de peste an sau la evenimentele importante din viață au evoluat în timp, ajungând adevărate însemne ale statutului social. În ceea ce privește croiul, se disting două tipuri de piese: deschise în față, purtate deopotrivă de femei și bărbați și „înfundate”, având deschizătura plasată lateral și pe umăr, acesta din urmă fiind tipul de pieptar / cojoc arhaic. După anii 1970 – 1980, cojoacele au pătruns și în vestimentația modernă, păstrând totuși o notă rustică.
”Cojocul care piesă vestimentară dacă în trecut a apărut din rațiuni practice, purată în sezonul rece, dar în timp, datorită calităților estetice, a început să fie purtată și la alte evenimente, avem pieptar de naș, de mireasă, de flăcău, au devenit adevărate însemne ale comunității respective, nu mai vorbim de cojoc ca o haină simplă care apără omul de frig”, a declarat Cerasela Dobrinescu, muzeograf Muzeul de Artă Populară Constanța
În România, cojocăritul a fost favorizat de permanentele legături dintre zone, cunoscând împrumuturi și influențe, dar și o accentuată decădere începând cu jumătatea secolului trecut. Tradiția este însă dusă mai departe prin centrele încă active din Alba, Bistrița – Năsăud, Brașov, Maramureș, Suceava sau Neamț. Cojocarii nu au dispărut de la sate, dar decorul a fost mult simplificat, în unele zone acesta rezumându-se la aplicații din meșină colorată. Expoziția ”Cojocăritul – meșteșug și artă” va fi deschisă la Muzeul de Artă Populară din Constanța până pe 10 decembrie.
