MINAC. 20 aprilie. Orașul la sfârșitul secolului al XIX-lea. Primul Cazin, întâiul bulevard și străzile de seamă

Filele de calendar de astăzi și de mâine le dedicăm prezentării urbei noastre, așa cum era ea în ultimele două decenii ale veacului al XIX-lea. Pe 14 noiembrie 1878, după patru secole și jumătate de stăpânire otomană, Dobrogea redevenea românească, așa cum fusese și în vremea domnitorului Mircea cel Bătrân. Kiustenge devenea Constanța și intra pe drumul ascendent al dezvoltării economice. În acel moment, orașul avea doar 49 de străzi și 569 de case.

În 1879 a început realizarea bulevardului Elisabeta, arteră capitală creată aproape de țărmul mării și numită astfel în cinstea viitoarei regine a României (din 1881), soția lui Carol I. Lucrările de amenajare au durat aproape doi ani, fiind încheiate la finalul lui 1880. În deceniile următoare, bulevardul a cunoscut și alte modernizări și refaceri, fiind extins și prelungit.

În perioada 1885-1890, tot mai mulți turiști au venit în sezonul estival la Constanța, acceptând cu inima deschisă drumul lung făcut cu trenul (de două ori) și cu vaporul, pe ruta București – Giurgiu – Cernavodă – Constanța. Odată ajunși însă în orașul de la țărmul mării, vilegiaturiștii se bucurau de odihnă, băi și relaxare. Existau deja destule oportunități de petrecere a timpului liber. Funcționa chiar și un Cazino, de fapt un Cazin, primul dintre cele trei care s-au construit succesiv la Constanța.

Nu este vorba despre Cazinoul Comunal pe care îl cunoaștem bine astăzi, acesta fiind ultimul din serie, inaugurat în 1910. Primul cazinou al Constanței se numea Kursaal, nume nemțesc care se traduce prin „Sală de cură” sau „Sală de relaxare”. A fost construit în 1880 și a funcționat până în 1891, fiind amplasat în apropierea Farului Genovez, construit de compania britanică DBSR în anul 1860. Kursaal era un încântător loc de întâlnire, ideal pentru petreceri. Nu era nici pe departe o construcție impozantă, era făcut din lemn și paiantă, dar era vast și își îndeplinea cu brio rolul de a-i face pe turiști să se simtă bine la Constanța. La Kursaal exista o sală de dans (Salonul Guarracino, după numele antreprenorului său), dar și trei săli de lectură, unde doritorii puteau citi tot felul de gazete, de la cele locale la cele naționale și chiar din străinătate.

În serile de vară, la Kursaal cânta mereu fanfara, iar adesea primăria organiza baluri de binefacere. Era o desfătare să stai pe terasa generoasă a localului și să admiri apele Mării Negre în lumina amurgului. Aici, fără doar și poate, a stat în vara lui 1882 măcar un ceas sau două, și poetul Mihai Eminescu, venit la Constanța pentru a-și trata “beteșugurile”.

În acele vremuri nu exista faleza, cel puțin nu în forma pe care o știm astăzi, pentru că Saligny nu lărgise încă digurile și nu apăruse taluzul viitorului Cazinou Comunal. De la Kursaal, la câțiva metri distanță, începea coasta abruptă. Jos, acolo unde apele Pontului spălau pietrele și nisipul țărmului, erau legate bărci care își așteptau mușterii dornici de o călătorie pe valuri. Tot aici, în diverse ocazii, aveau loc jocuri marinărești, inedite și spectaculoase pentru turiștii veniți din diverse colțuri ale României.

Viața Kursaalului s-a încheiat după 11 ani de existență. Fusese șubrezit de furtunile de toamnă și de crivățul iernii, despre care chiar și Ovidius scrisese îngrozit, cu două milenii în urmă. Și, de parcă intemperiile nu îi făcuseră destul rău, în iarna lui 1891, Sala de Cură și-a pierdut și acoperișul, smuls de vântul unei furtuni îngrozitoare. Rolul Kursaalului a fost preluat, din anul următor, de cel de-al doilea Cazin al Constanței, amplasat însă mai departe de Far și mai aproape de locul Cazinoului de astăzi.

Constanța nu era încă un oraș mare, dar fața sa era în continuă schimbare. În fiecare an se construiau noi edificii, publice și private, tot mai mândre și mai sofisticate. Unele aparțineau unor localnici cu funcții importante, dornici să respecte moda europeană a marilor orașe și să se laude cu poziția și proprietățile lor. Fiecare stradă se transforma și se înfrumuseța. Apăreau tot mai multe hoteluri, restaurante, sedii de instituții…

În 1885, pe nou-creatul bulevard Elisabeta, chiar „în buza mării” și în vecinătatea Kursaalului, se ridicau șapte case impozante, patru dintre ele având câte două etaje. Aparțineau unor personalități, oameni cu funcții înalte în conducerea urbei. Una dintre arterele căutate era și strada Romană, cea care ulterior avea să se numească D.A. Sturdza (în anii 20-30) și care astăzi se numește strada Revoluției din 22 decembrie 1989. Această stradă pornea din Piața Ovidiu și ajungea în fosta piață Basarab, făcea dreapta, trecea prin spatele bisericii bulgare (astăzi Biserica Sf. Nicolae) și continua până spre mare, încheindu-se în bulevardul Elisabeta. Strada Romană avea, în 1885, un număr de 40 de case, din care 23 cu un etaj și 17 cu două etaje, precum și o „biserică română”.

O arteră foarte importantă atât atunci, cât și acum, era strada Carol, cunoscută nouă astăzi ca bulevardul Tomis. Avea 71 de case, dintre care 40 cu un etaj și 31 cu două etaje, plus o grădină publică. Aproape la fel de importantă era strada Mircea cel Mare (azi Mircea cel Bătrân), unde existau 78 de case dintre care 49 cu un etaj și 29 cu două etaje…

Reclama zilei – Frații Stamate și Pandele Zainea, str. Costache Negri 29 – Mare depozit de vinuri din renumitele vii de la Odobești – Faraoane ale domnului Duiliu Zamfirescu – Orice cantități. Depozit de băuturi spirtoase. Preț de concurență (1919)